Concerte Rock in Romania

Stii un concert? Introdu-l aici!

Stiri:

Live:

Recenzii:

Interviuri:

Fotografii:

Concurs:

Concerte:

live:

New Model Army / 26.02.10 , Hard Rock Cafe, Bucuresti

05 martie 2010

Bursa americana se prabuseste marcand astfel inceputul partii vazute a ceea ce ne-am obisnuit sa numim criza. De fapt suntem in criza demult, dar, ca de obicei, nu o observam decat cand incepe sa ne umble prin buzunare. Lumea incepe sa urle si sa-si puna mainile in cap, unii sefi de state mari - sau unite, dupa caz - gasesc pretextul perfect pentru a lua masuri marxizante, sefi de companii care pana mai ieri se credeau dumnezei incep sa fie bantuiti de gandul sinuciderii, saracii saracesc, bogatii se descurca dupa cum pot si dupa cum au stiut sa anticipeze sau sa provoace lucrurile. Si in toata aceasta nebunie, un om se gaseste sa spuna: „Azi e o zi buna.”

Justin Sullivan apare pe scena bucuresteanului Hard Rock Cafe cu chitara de gat si cu ochii jucandu-i nestapaniti in cap, in timp ce tot corpul freamata, ca intr-o intrunire a quakerilor din randurile carora a iesit acest artist. New Model Army e o aparitie inedita, pentru public, pentru scena din care face parte si pentru clubul care, desi poarta un nume foarte rock, adaposteste - si astazi - tot felul de snobi trendy, fatuce care au ratat Bamboo si pentru care Depeche Mode reprezinta absoluta rebeliune rock, gustata intre doua discutii savante despre ultimele toale si cele mai recente tendinte din advertising. New Model Army, mi-a spus-o un prieten care se pricepe, e cool in zilele noastre. New Model Army e cool si pentru mine, tocmai pentru ca toti admiratorii de ocazie, probabil foarte incantati de rozul capului de mort care impodobeste scena, nu inteleg de fapt nimic din trupa asta. Muzicienii sunt imbracati destul de „corect”, nu baga prea mult distors, nu par jegosi ca metalistii... dar, dragii mei, sunt un amestec cat se poate de interesant de rock, poezie, rebeliune, religie si panteism. De astea n-ati auzit, nici nu e cazul sa va osteniti, n-or sa devina prea curand subiectul zilei in Fratelli. Trecem la muzica?

„States Radio” deschide concertul si cucereste prin doza de eficacitate muzicala bine dublata de trairea live a unor compozitii simple dar invaluite de un simt al umorului nu lipsit de profunzime. Oamenii astia stiu perfect ce au de facut, iar Sullivan, fara sa spuna mai nimic intre piese, schimband doar adesea chitara electrica si pe cea acustica intre ele, creeaza comunicarea cu un public incantat - cel strans in fata scenei. Sunt aici fani vechi si oameni care aud pentru prima data New Model Army. Peste ei se revarsa imnurile omului strazii care mai pierde timpul si prin biblioteci, dar a carui principala poezie ramane cea traita zi de zi. Chitaristul Marshall Gill e cel mai activ alaturi de frontman, tobele suna in cea mai pura si simpla - aproape simplista - traditie punk, insa ansamblul este umplut printr-o subtila armonie, de multe ori minimala, sau prin rezonante moderne ce-i dau chiar un aer pseudo-gotic uneori, de clapele lui Dean White, alaturi de care sta agatat un clopot.

Stim bine ca punk-ul britanic are mai mult farmec daca ii adaugi un strop de folk, iar poezia merge cel mai bine cu acesta din urma. Justin Sullivan e fara indoiala departe si de Johnny Rotten si de Bob Dylan, dar mai apropiat pare de acesta din urma, pentru ca felul sau de a canta nu e atat melodios cat foarte bine spus in slujba versurilor unui poet ratacitor. „Get Me Out” e varianta lui de rebeliune, „Mambo Queen of the Sandstone City” da nastere unor prime miscari mai saltarete ale publicului, pentru ca in cele din urma sa fim anuntati ca noul album si titlul sau au luat nastere, dupa cum am spus mai sus, cand pentru altii criza parea sa anunte sfarsitul.
„Am venit aici trecand niste munti, maine mergem in alta parte si iar trecem muntii. Munti peste tot. Sunteti foarte norocosi ca-i aveti. Cand va veti face griji despre viitorul vostru sau al Romaniei, suiti-va pe un munte inalt, priviti toate acele locuri care sunt aici de mii de ani si care vor ramane si mult dupa ce vom fi morti si va veti linisti. E vorba despre perspectiva.” Aceste cuvinte introduc „High”, unul dintre cele mai frumoase cantece, o balada folk-punk - m-am gandit un pic la The Pogues - urmata de „One of the Chosen” si de mai noua „Autumn”, de o tristete calda in care simtul trecerii timpului se suprapune peste vesnicia frumusetii: „everything is beautiful because everything is dying”.

Dar nu, nu cade nimeni pentru prea mult timp in borcanul cu melancolie. „Vagabonds” pare un vechi cantec de voie buna venit din vreun han uitat la poalele unui deal scotian, claparul apare din cand in cand in prim-plan si ia o a treia chitara, ca intr-o adevarata gasca de muzicanti calatori, iar pe „Wired”... e, aici se cam schimba treaba, pentru ca riff-urile le amintesc brusc celor care au uitat ca New Model Army e totusi punk, asa ca incet-incet se intampla ceva care pe micii nostri oameni cool, veniti aici pentru ca parea trendy si in plus preturile sunt mari, asa ca nu se fac de ras rezervand o masa, ii lasa cu gura cascata, nepricepand nimic: in fata scenei, pe ultimele doua melodii se incinge un pogo de toata frumusetea, ca in vremurile bune. Nimeni nu e ranit - poate doar cei sus-amintiti in orgoliu si in dezvoltatul lor simt al ridicolului - desi cativa omuleti mai aterizeaza si pe jos, dar multi par sa se distreze de minune. Aproape ca nici nu observi cum trupa a plecat asa cum a venit, fara nici un ceremonial.
O sa-mi spuneti ca am criticat prea mult. Poate, dar critica mi-e adresata si mie. Pentru ca ma pierd adesea in conventii si segregatii, cand lucrurile sunt - ne-au aratat-o Justin Sullivan si compania - mult mai simple. Si o sa-mi reprosati ca am vorbit prea mult de poezie. Altfel nu se putea. Pentru ca trupa asta e in primul rand un demers poetic. Poezie si punk? Nu prea se potrivesc. Tocmai aici e secretul New Model Army.

(Paul "Slayer" Grigoriu)

Cateva poze de la acest concert se gasesc AICI.